Re: Fenomene "paranormale"...

Scris de Tania Mier Mar 17, 2010 9:33 am

dap, o sumedenie de "coincidente"...

foarte misto clipul, brain! Smile

Scris de Mena Mier Mar 17, 2010 9:39 am

Si la anul o sa fim in 2011...

Scris de CROCODILU' Mier Mar 17, 2010 11:22 am

foarte interesant coincidenta nu prea pare a fii, in schimb nu inteleg de ce complica asa lucrurile adica de ce au nevoie de toate aceste date, toate datele astea presupun ca intrunesc un cod, la ce foloseste acel cod? [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Scris de brainsmartman Mier Mar 17, 2010 1:12 pm

Cine stie codul stie si sa-l citeasca si sa-l inteleaga, Croco...

Scris de brainsmartman Mier Mar 17, 2010 2:17 pm

TOPUL CELOR MAI CUNOSCUTE COINCIDENTE

Blestemul masinii lui James Dean
James Dean a fost ucis intr-un teribil accident de masina, in timp ce isi conducea masina sport Porsche, in septembrie 1955. Dupa accident, masina a fost considerata purtatoare de ghinion.

a) Cand masina a fost tractata de la locul accidentului si dusa la garaj, motorul s-a desprins si a cazut pe un mecanic, zdrobindu-i picioarele.

b) Motorul masinii a fost cumparat de un medic care l-a montat pe masina sa de curse si a murit la foarte scurt timp, in timpul unei curse. Un alt pilot, in timpul aceleiasi curse, a suferit un accident in urma caruia a murit. Masina in care se afla avea montata cutia de viteze care apartinuse masinii lui James Dean.
c) Garajul in care a fost reparata ulterior masina Porsche a fost distrus de un incendiu.
d) Atunci cand, mai tarziu, masina a fost expusa in Sacramento, s-a disprins de pe stand si, in miscare, a rupt soldul unui tanar.
e) In Oregon, remorca care transporta masina s-a desprins din dispozitivul de prindere si a zdrobit fatada unui magazin.
f) In cele din urma, in 1959, masina s-a dezmembrat misterios in 11 bucati in timp ce era sprijinita pe niste suporti de otel.

Un copil in cadere - salvat de doua ori de acelasi om
In vara anului 1930, in Detroit, o mama tanara (si incredibil de neatenta) trebuie sa-i fi fost etern recunoscatoare unui barbat numit Joseph Figlock. In timp ce Figlock mergea pe strada, copilul femeii a cazut de la etajul unei case direct pe Figlock. Caderea copilului a fost atenuata si atat barbatul, cat si copilul au scapat nevatamati. Un noroc fantastic in sine, dar, peste un an, acelasi copil a cazut de la aceeasi fereastra, pe neasteptate, in capul bietului Joseph Figlock, care trecea din nou pe sub fereastra. Si de aceasta data ambii au supravietuit evenimentului.

Un glont a ajuns la destinatie cu cativa ani mai tarziu

Henry Ziegland credea ca si-a pacalit soarta. In 1883, a rupt relatia cu prietena sa, care, de suparare, s-a sinucis. Fratele fetei a fost asa de furios, incat l-a urmarit pe Ziegland si l-a impuscat. Fratele fetei, dupa ce l-a impuscat pe Ziegland, crezand ca l-a ucis, s-a sinucis la randul sau. Dar Ziegland nu fusese omorat. Glontul, de fapt, i-a zgariat numai fata si s-a oprit intr-un copac. Ziegland s-a considerat cu siguranta un om norocos. Cativa ani mai tarziu, el s-a hotarat sa taie copacul in care ramasese infipt glontul. Parea sa fie atat de dificil, incat l-a aruncat in aer cu cateva batoane de dinamita. In urma exploziei, glontul a fost expulzat din trunchiul copacului direct in capul lui Ziegler, omorandu-l.

Baieti gemeni, vieti gemene

Povestile vietilor foarte asemanatoare ale gemenilor identici sunt deseori uimitoare, dar probabil ca povestea a doi gemeni din Ohio le intrece pe toate. Cei doi baieti gemeni au fost despartiti la nastere, fiind adoptati de familii diferite. Fara sa stie unii de ceilalti, ambele familii i-au botezat pe copii James. Si asta a fost doar prima coincidenta. Ambii James au crescut fara sa se cunoasca, dar, cu toate acestea, ambii au ales sa urmeze cursuri de politi, amandoi aveau talent la desen tehnic si tamplarie si amandoi s-au casatorit cu cate o femeie numita Linda. Ambii au avut fii pe care i-au numit unul James Alen si celalalt James Allen. Amandoi au divortat de prima sotie si s-au recasatorit cu alta, ambele numindu-se Betty. Au avut fiecare cate un caine numit Toy. La patruzeci de ani de la separare, cei doi s-au reintalnit si au putut sa isi povesteasca amanuntele vietilor lor surprinzator de similare.

Intocmai cartii lui Edgar Allan Poe

In secolul al XIX-lea, faimosul scriitor Egdar Allan Poe, cunoscut prin romanele sale de groaza, a scris o carte intitulata „Aventurile lui Arthur Gordon Pym". Era povestea a patru supravietuitori ai unui naufragiu care au stat intr-o barca multe zile inainte sa se hotarasca sa il omoare si sa il manance pe steward, al carui nume era Richard Parker. Cativa ani mai tarziu, in 1884, iola Mignonette s-a scufundat si au fost numai patru supravietuitori, care au stat intr-o barca multe zile la rand. In cele din urma, cei trei membri superiori ai echipajului l-au omorat si l-au mancat pe steward. Numele acestuia era Richard Parker.

Frati gemeni - ucisi pe aceesi sosea la cateva ore diferenta

In anul 2002, doi frati gemeni in varsta de saptezeci si doi de ani au murit la cateva ore diferenta in doua accidente care au avut loc pe aceeasi sosea in nordul Finlandei. Primul dintre ei a murit atunci cand a fost lovit de un camion in timp ce mergea pe bicicleta in Raahe, la 600 kilometri nord de capitala Helsinki. El a murit la doar 1,5 km de locul in care a fost ucis fratele sau. „Este pur si simplu o coincidenta istorica. Drumul este destul de aglomerat, dar nu se intampla accidente in fiecare zi" - a declarat agentiei Reuters ofiterul de politie Marja-Leena Huhtala. „Mi s-a facut parul maciuca cand am aflat ca era vorba despre doi gemeni, si identici pe deasupra. M-am gandit ca cineva, acolo sus, a avut ceva de a face cu asta."

Trei tentative de sinucidere, toate oprite de acelasi calugar

Joseph Aigner a fost un portretist destul de cunoscut in Austria secolului al XIX-lea, care, aparent, a fost un tip destul de nefericit: a avut cateva tentative de sinucidere. Prima tentativa a fost la frageda varsta de 18 ani, cand a incercat sa se spanzure, dar a fost intrerupt de aparitia misterioasa a unui calugar capucin. La 22 de ani a incercat din nou sa se spanzure, dar a fost salvat, din nou, de acelasi calugar. Opt ani mai tarziu moartea, i-a fost hotarat de altii, care l-au condamnat la spanzuratoare pentru activitati politice. Inca o data viata i-a fost salvata de acelasi calugar. La 68 de ani, Aigner a reusit in cele din urma sa se sinucida prin impuscare. Slujba de inmormantare a fost tinuta de acelasi calugar capucin al carui nume Aigner nu l-a cunoscut niciodata.

Castigator neasteptat la poker

In 1858, Robert Fallon a fost impuscat mortal din razbunare de catre cei cu care juca poker. Acestia au pretins ca Fallon castigase potul de 600 $ prin inselaciune. Locul lui Fallon fiind acum liber, nici unul dintre jucatori nu a vrut sa ia potul, acum ghinionist, de 600 $, asa ca au gasit un jucator care sa ii ia locul lui Fallon si l-au creditat cu cei 600 $ ai mortului. Atunci cand a ajuns politia sa investigheze crima, noul jucator transformase deja cei 600 $ intr-un castig de 2 200 $. Politia a cerut ca suma initiala de 600 $ sa fie data urmasilor lui Fallon numai ca sa afle ca noul jucator nu era altul decat fiul lui Fallon, care nu isi vazuse tatal de 7 ani!

Un roman care a descris, fara sa stie, spionul de alaturi

Atunci cand Norman Mailer a inceput romanul sau „Coasta barbara", nu avea de gand sa aiba un spion rus ca personaj. Pe masura ce lucra, a introdus un spion rus in SUA ca personaj secundar. Cu cat munca progresa, spionul a devenit personajul principal al romanului. Dupa ce a terminat romanul, serviciul de imigrari al SUA a arestat un om care locuia in acelasi bloc, la etajul de deasupra lui Mailer. Era colonelul Rudolf Abe, presupus a fi capul spionajului rus din SUA la acea vreme.

Mark Twain si cometa lui Halley

Mark Twain s-a nascut in ziua aparitiei cometei Halley, in 1835, si a murit la urmatoarea aparitie a acesteia, in 1910. El insusi a prezis asta in 1909, cand a spus: „Am intrat o data cu cometa lui Halley, in 1835. Vine din nou anul viitor, asa ca ma astept sa ies cu ea".

Trei straini intr-un tren avand nume apropiate

In anul 1920, trei englezi calatoreau separat intr-un tren spre Peru. In momentul in care au facut cunostinta erau singuri in vagon. Prezentarile au fost mai mult decat surprinzatoare. Numele unuia dintre ei era Bingham, al doilea se numea Powell. Al treilea om a anuntat ca se numeste Bingham-Powell. Nu erau inruditi in nici un fel.

Doi frati - ucisi de acelasi sofer de taxi la un an diferenta

In 1975, in timp ce mergea pe o motoreta in Bermuda, un om a fost lovit mortal de un taxi. Cu un an mai tarziu, fratele omului a fost omorat in acelasi mod. De fapt, se afla pe aceeasi motoreta. Si ca sa fie mai mult decat ciudat, a fost lovit de acelasi taxi, cu acelasi sofer si, culmea, cu acelasi pasager!

Obiecte gasite la hotel in acelasi timp

In 1953, reporterul de televiziune Irv Kupcinet se afla la Londra pentru a transmite incoronarea reginei Elisabeta a II-a. Intr-unul dintre sertarele camerei sale de la Savoy a gasit niste lucruri care apartineau, dupa identificare, unui barbat numit Harry Hannin. Coincidenta face ca Harry Hannin – un star al faimoasei echipe de baschet Harlem Globetrotters – era un bun prieten al lui Kupcinet. Dar este mai mult decat atat. Numai doua zile mai tarziu, inainte de a-i putea comunica lui Hannin descoperirea, Kupcinet a primit o scrisoare de la Hannin. In scrisoare, Hannin ii spunea lui Kucinet ca, in timp ce statea la Hotel Meurice din Paris, a gasit intr-un sertar o cravata cu numele lui Kupcinet pe ea!

Doi domni Bryson, aceeasi camera de hotel

Aflat intr-o calatorie de afaceri pe la sfarsitul anilor 50, dl George D. Bryson a poposit si s-a cazat la Brown Hotel in Louisville, Kentucky. Dupa ce a semnat in registru si i s-a dat cheia camerei 307, s-a oprit la biroul de posta sa vada daca are cumva corespondenta. Intr-adevar, primise o scrisoare, i-a spus fata de la posta si i-a inmanat un plic adresat d-lui George D. Bryson, camera 307. Nu ar fi nimic ciudat in asta in afara faptului ca scrisoarea nu ii era adresata, ci era pentru fostul ocupant al camerei 307, si anume un alt barbat numit George D. Bryson.

Frati gemeni, acelasi atac de cord

John si Arthur Mowforth erau doi gemeni care locuiau la distanta de 80 de mile, in Marea Britanie. In seara zilei de 22 mai 1975, ambii au simtit dureri acute in piept. Ambele familii nu stiau nimic despre boala celuilalt. Ambii barbati au fost dusi de urgenta la spitale diferite in aproape acelasi timp. Amandoi au murit de infarct aproape imediat dupa ce au fost internati.

Un roman care a prezis soarta Titanicului si un alt vas cu aproape aceeasi soarta

In 1898, Morgan Robertson a scris "Inutilitate". Cartea descria prima cursa a unui vas de lux transatlantic, numit Titan. Cu toate ca era considerat imposibil de scufundat vasul, loveste un aisberg si se scufunda cu multe victime. In 1912, Titanic, un transatlantic luxos considerat imposibil de scufundat, loveste un aisberg si se scufunda, cu multe victime, in calatoria inaugurala. Luna in care se petrece tragedia in carte este aprilie, aceeasi cu cea a evenimentului real. In carte era vorba de 3 000 de pasageri; in realitate au fost 2 207. In carte erau 24 de barci de salvare; in realitate au fost 20.
Cu cateva luni mai tarziu dupa scufundarea Titanicului, un oarecare vas cu aburi calatorea pe Atlanticul scufundat in ceata avand numai un baiat de cart. Acestuia i-a venit in minte ca se afla in imprejurimile in care se scufundase Titanicul si s-a inspaimantat dintr-o data gandindu-se ca numele vasului sau era Titanian. Cuprins de panica, a sunat alarma.Vasul s-a oprti chiar la timp: un aisberg a aparut din ceata exact in calea lor. Titanian fusese salvat!

O scriitoare isi gaseste cartea preferata din copilarie

In anii 20, in timp ce cauta prin anticariatele din Paris, scriitoarea americana Anne Parrish a gasit o carte care era una dintre favoritele ei din copilarie: Jack Frost si alte povestiri. A luat cartea veche si i-a aratat-o sotului ei, spunandu-i ca isi amintea cu mare drag aceasta carte din copilarie. Sotul ei a luat cartea, a deschis-o si a gasit pe prima pagina: "Anne Parrish, 209 N. Weber Street, Colorado Springs". Era cartea Annei.

Placinta cu prune a unui scriitor

In 1805, scriitorul francez Émile Deschamps a fost tratat cu placinta cu prune de un necunoscut, monsieur de Fortgibu. Zece ani mai tarziu, a intalnit placinta cu prune in meniul unui restaurant parizian si, atunci cand a vrut sa o comande, i s-a spus ca ultima bucata fusese deja servita unui alt client, care s-a dovedit a fi acelasi de Fortgibu. Multi ani mai tarziu, in 1832, Émile Deschamps se afla la un dineu unde a fost servita placinta cu prune. Tocmai spunea prietenilor sai ca doar domnul de Fortgibu lipsea pentru ca sa fie tacamul complet cand domnul respectiv, acum senil, a intrat in camera...

Dublura regelui Umberto I

In Monza, Italia, regele Umberto I a mers la un restaurant sa manance insotit de secretarul sau, generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Cand patronul a venit sa ia comanda regelui Umberto, acesta a observat ca el si proprietarul restaurantului erau aproape identici, atat la fata, cat si ca statura. Cei doi au inceput sa discute uimitoarea lor asemanare si au gasit cu aceasta ocazie si alte similaritati.

a) Ambii erau nascuti in aceeasi zi si in acelasi an (14 martie 1844).

b) Ambii erau nascuti in acelasi oras.

c) Ambii erau casatoriti cu o femeie pe nume Margherita.

d) Patronul isi deschisese restaurantul in aceeasi zi in care fusese incoronat regele.

Pe 29 iulie 1900, regele Umberto a fost informat ca patronul restaurantului a murit impuscat in urma unui accident straniu si, in momemtul in care isi exprima regretul, a fost impuscat de un anarhist din multime.

21 - ziua ghinionista a regelui Ludovic al XVI-lea

Cand era copil, regele Ludovic al XVI-lea al Frantei a fost prevenit de un astrolog sa aiba grija in fiecare zi de 21 a lunii. Ludovic a fost atat de speriat, incat nu a lucrat niciodata in aceasta zi. Dar, din nefericire, nu a fost intotdeauna atent. Pe 21 iunie 1791, ca urmare a revolutiei franceze, Ludovic si regina sa au fost arestati la Varennes, in timp ce incercau sa fuga din Franta. Pe 21 septembrie 1791, Franta a abolit monarhia si s-a proclamat republica. In cele din urma, pe 21 ianuarie, regele a fost executat prin ghilotinare.

Scris de Tania Mier Mar 17, 2010 2:42 pm

se pare ca nici viata lui Michael Jackson n-a scapat de diverse astfel de coincidente...

Publicatia online [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] a descoperit o serie de coincidente stranii in cazul lui Michael Jackson, legate de cifra 7:

- Michael Jackson si-a semnat testamentul la data de 7/7/02.

- Inmormantarea lui Michael Jackson a avut loc la 7/7/09 ... la exact 7 ani de la semnarea testamentului.

- Cele mai mari hituri ale lui Michael Jackson- "Black & White" si "Billie Jean" - au fost amandoua numarul 1 pentru 7 saptamani.

- Cele mai mari trei albume ale lui Michael Jackson- "Thriller," "Bad" si "Dangerous" - au avut, fiecare, cate 7 hituri in top 40.

- Michael Jackson a fost al 7-lea din 9 frati.

- Michael Jackson s-a nascut in 1958 ... 19 + 58 = 77

- Michael Jackson a murit in data de 25 ... 2 + 5 = 7

- Michael Jackson are cate 7 litere in fiecare nume.

Scris de Tania Mier Mar 17, 2010 2:47 pm

si am mai gasit una interesanta

Parfumul violetelor

Împăratul Napoleon al III-lea, împărăteasa Eugenie şi fiul lor Louis şi-au aflat refugiul în Anglia, la capătul dezastruosului război din 1870 împotriva Prusiei. Din loialitate faţă de ţara sa de adopţie, Louis s-a înrolat într-un regiment britanic şi a plecat la luptă în Africa de Sud. Prinţul a fost ucis în 1879 în cursul unei lupte cu zuluşii şi a fost îngropat în grabă la faţa locului.

Eugenie ţinea morţiş ca rămăşiţele fiului său să fie îngropate în Anglia, în cavoul familial în care odihnea deja tatăl său. Ea a mers în Africa în 1880 pentru a regăsi mormântul prinţului, ajutată la faţa locului de către ghizi zuluşi.

Dar jungla îşi reintrase în drepturi, şi mormântul era de negăsit. Prietenele care o însoţeau, temându-se pentru sănătatea sa, o implorau să renunţe, dar fosta împărăteasă se încăpăţâna.

Într-o bună dimineaţă, ea o luă la fugă înspre junglă strigând: „Pe aici!”

Neîncrezătoare, escorta sa se luă pe urmele ei, în timp ce ea se năpustea, sărind peste stânci şi copaci răsturnaţi, în mijlocul ierburilor înalte, ca şi cum ar fi urmat un drum precis; în cele din urmă a ajuns la un semn atât de adânc îngropat în vegetaţie încât devenise invizibil. Era într-adevăr mormântul lui Louis.

Spre stupefacţia tovarăşilor săi, ea le-a explicat că fusese călăuzită de către parfumul de violete, parfum care-i plăcea foarte mult lui Louis şi pe care el îl folosea mereu. Ea l-a urmat atâta timp cât l-a simţit; parfumul a dispărut în dreptul mormântului.

si inca una

În cursul Războiului de secesiune, un grup de prizonieri nordici a fost transferat cu trenul în lagărul din Salisbury, în Carolina de Nord. Unul dintre gardieni, un băiat de 17 ani cu numele de Beverly Tucker, îi supraveghea pe câţiva dintre prizonieri, care au şuşotit tot timpul călătoriei într-o limbă străină. S-a dovedit că ei vorbeau în dialectul cantonului lor elveţian natal şi că-şi puneau la cale evadarea. Cu ocazia unei opriri a trenului şi-au încercat norocul, însă s-au pomenit împresuraţi de baionetele întregii gărzi. Din nefericire pentru ei, fuseseră supravegheaţi de Beverly Tucker, fără îndoială singurul om din toată armata sudistă capabil să le înţeleagă dialectul: fusese trimis la şcoală exact în acel canton elveţian.

Scris de brainsmartman Mier Mar 17, 2010 6:23 pm

Continui să vă supun atenţiei o altă serie de coincidenţe, de astă dată legate de poetul Mihai Eminescu...

Vom începe cu interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

‑ Cum te cheamă?

‑ Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l‑a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

‑ Pentru ce?

‑ Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu‑i iau moştenirea.

‑ Ce‑ai de gând să faci când te vei face bine?

‑ Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.

‑ Cine e Poenaru care te‑a lovit?

‑ Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinţă. Că Eminescu se compară pe sine cu Matei Basarab, nu e neapărat o ciudăţenie. Matei Basarab este voievodul preferat al ziarului Timpul, citat foarte des în teoriile sociale din anii 1880‑1883, şi mai ales în contextul polemicii cu A.D. Xenopol şi ceilalţi istorici de la Românul pe marginea lui Tudor Vladimirescu. În 1882‑1883, în plin elan creator, Eminescu proiecta înfiinţarea unei societăţi "Matei Basarab" (aşa cum era "Societatea Carpaţii", aşa cum va fi "Societatea Petru Maior" în Transilvania), ale cărei scopuri rămân consemnate în manuscrisele sale: "O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc."

citat din A doua viaţă a lui Eminescu-Nicolae Georgescu

În condiţii normale, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu; cu actorii se procedează ca la teatru, am zice...
Avem, deci adevăruri mari la mijloc; cum să le legăm? De ce a fost considerat acest act documentul fundamental, oficial al nebuniei lui Eminescu?Pentru ca el urma sa inceapa asa cum s-a si descoperit ulterior o intreaga lupta... impotrivindu-se pactului si apoi al tratatului cu Austro-Ungaria..pe care il considera defaimator..

Şi atunci cum să nu încerci al studia şi cu alte măsuri? Cifrele 64 şi 48, care se ştie că sunt de sorginte francmasonică, se află în text. Încercăm a număra cuvintele. O poate face oricine.

Până la "ştiu 64 de limbi", în răspunsurile poetului sunt exact 64 de cuvinte (dacă respectăm câteva reguli: nu‑i din al doilea răspuns se citeşte ca un singur cuvânt, iar 64, deşi este cifră se ia în calcul ca un cuvânt. Se poate elimina din calcul cifra 64 şi citi "nu‑i" ca două cuvinte. Iese aceeaşi sumă).

Orice sistem cifric are în fond cheia lui; să le încercăm succesiv pe acestea două, adunând cifrele şi citind unele ligaturi împreună.
Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit.
Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică!
A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun!

Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu‑i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu‑i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire "încrucişat", care cere atenţie şi... distribuţie.

Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de‑al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic.

Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de‑a doua diagonală a încrucişării "ies" frumoasele sume: 32 16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce‑ai din întrebarea a treia drept două cuvinte).
A patra întrebare are 7 cuvinte (te‑a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într‑adevăr, în "cine e Poenaru care te‑a lovit" trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: "Petre Poenaru".

Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48). ...

Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr‑un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l‑a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, "rebusate". De către cine?
Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară.

Se observă că şi în acest anunţ din ziarul "Românul" numărul total de cuvinte al textului este de 49. Anunţul a apărut la 1 iulie 1883, şi nici un ziar nu‑l preia deocamdată. Iată însă şi "răspunsul ziarului Timpul, ziarul lui Eminescu, răspuns care vine după 2 zile, la 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală.

"Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum."

Timpul anunţa pe pagina întâi, în 16 cuvinte: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului Timpul este încredinţată d‑lui Mihail Paleologu." (cifra nu se socoteşte)! Ciudata cifră 16 se regăseşte până şi în bileţelul pe care i l‑a trimis d‑na Szoke, soţia lui Slavici, lui Titu Maiorescu la 28 iunie 1883: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău."

De ce anunţă adversarii boala lui Eminescu şi nu propriul său ziar? Facem menţiunea că împrejurările crizei din 28 iunie 1883, anume întâmplările din Cafeneaua "Capşa", nu se tipăresc acum; sunt ştiute, probabil, doar din zvon public. Abia în 1911, după 28 de ani, se vor povesti aceste lucruri ca simple amintiri. Acum, la 28 iunie 1883 vestea pică precum un fulger: Eminescu este dat afară din presă. De ce? O "boală gravă". În martie‑aprilie 1883, în cursul unor polemici obişnuite, ca să zicem aşa, ziarele satelizate de către "Românul" insinuau că autorul articolelor de la Timpul (nenumit, desigur) este incoerent, nu are logică, "Dumnezeu i‑a luat minţile". L'Independece roumaine titra un editorial de Grigore Ventura" "Le medicin s'il vous plaît". Şi totuşi, textele incriminate de incoerenţe logico‑mintale sunt în ediţie, se pot vedea de oricine, în afară de faptul că autorul lor este în dezacord cu sistemul de prezentare al realităţii de către redactorii cu care polemizează ‑ şi în afară de tonul cam dur al polemicii! ‑ nimic din ceea ce ar putea constitui o dovadă "medicală" a nebuniei.

N‑a fost numită boala; cineva trebuie să ia piatra în mână şi să dea cu ea. În numărul pe luna august 1883 al revistei "Literatorul" se publică cunoscuta (oare?) epigramă a lui Alexandru Macedonski:

Un X... pretins poet ‑ acum

S‑a dus pe cel mai jalnic drum...

L‑aş plânge dacă‑n balamuc

Destinul său n‑ar fi mai bun

Căci până ieri a fost năuc

Şi nu e azi decât nebun.

Da, nebunia unui poet trebuie numită în versuri...
Îl "descoperă", însă, Grigore Ventura care, la 4/16 august 1883 publică în L'Independence roumaine articolul "Une infamie". Suntem, aşadar, în jurul nucleului care a jucat drama tristă de la 28 iunie 1883. Într‑adevăr, la acea dată fusese expulzat din ţară Emile Galli, directorul ziarului francez care apărea la Bucureşti, ziar care acum se sesizează la aluzii. Tot la acea dată, Grigore Ventura fusese cel care‑l dusese pe Eminescu la baia Mitraşewschi, unde‑l abandonase ca să anunţe poliţia că are de ridicat un nebun ‑în timp ce el însuşi, Grigore Ventura, plecase de la locul faptei.

Baia Matraşewschi se afla pe Dâmboviţa, nu departe de strada Ştirbei Vodă, pe care se afla şi sediul "Societăţii Carpaţii", şi de unde au venit cei doi prieteni ai lui Eminescu, Secăşanu şi Ocăşanu, alertaţi de Ventura, să‑l ajute pe Eminescu să‑şi revină în fire. Printre măsurile drastice luate de guvernul Brătianu chiar în această zi de 28 iunie 1883 era şi desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", la cererea consulului Austro‑Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr. Trebuia tocmai să se semneze tratatul secret de alianţă între România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro‑Ungaria şi Italia), negociat timp de mai bine de doi ani de către junimişti (prin Petre Carp). Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, când s‑a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare (şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la "Junimea" poemul său, Doina) au iritat puterile centrale. Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro‑Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro‑Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incediar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului.
Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (mare maestru al MLNR) (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea ‑ într‑o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu!...CE SIMPLE COINCIDENTE!!!!

În linii mari, generale, putem spune că viitorul tratat secret va schimba axa cultural‑politic‑economică a României către lumea germanică, schimbare ce antrenează reacţia francofililor (capitalul francez va ceda locul celui nemţesc, finanţele de asemenea; rămâne "ciuda culturală" ca formă de protest). Macedonski era un filofrancez convins, împătimit după orizonturile franceze; amănuntele prin care el face "tandem" cu foaia franceză din Bucureşti ne scapă, dar avem premise să le presupunem. El însuşi, ca persoană, va lua cuvântul de vreo 15 ori după acest incident oferind fel de fel de explicaţii care să‑l scoată din culpă: fie că nu este el autorul epigramei, fie că nu l‑a vizat pe Eminescu în mod expres, fie că a scris‑o cu un an înainte şi acum i‑au publicat‑o prietenii, profitând de lipsa lui din redacţie etc. Un lucru e cert pentru cine studiază mentalitatea epocii, mai ales după presă: înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii '80 ai secolului trecut, mulţi se sinucideau (cu scrisori triste de bun rămas, publicate prompt în presă), era destul de mare numărul "pretinşilor poeţi". Macedonski avea argumente să afirme că se ascunde (se identifică) în faldurile epocii lui şi nu vizează pe cineva anume. D.R. Ventura este categoric: "Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". El conchide: "toţi cei care au onoarea de a ţine în mână o pană în România, nu pot să nu fie indignaţi de această acţiune. Eu, subsemnatul, om de litere şi jurnalist mă constitui în aprătorul bietului meu amic Eminescu şi îi declar domnului Macedonski că acţiunea sa este nedemnă".
Se purta şi atunci parola: "Hoţul strigă prindeţi hoţul!".

Trecuse 28 iunie, trecuse întreaga lună iulie, şi nimeni nu mai vorbea nimic despre Eminescu, tot ce se spusese erau cele două note cu parolă din Românul şi din Timpul, urmate de alte câteva anunţuri de prese atunci, pe moment. Trebuia inventat ceva, conştientizată opinia publică de "cazul Eminescu" şi atunci lucrurile se leagă de la sine: iată, zice Grigore Ventura (cel care denunţase), Macedenonski o spune, iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu. A urmat, să nu uităm, manifestaţii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean pe cinste. Şi, în fond, de ce?

Care să fie "cheia" acestei anagrame? În fiecare dintre versurile următoare găsim toate literele numelui lui Eminescu ‑ mai puţin câte una.
În rândul 3 lipseşte I (am transcris, ca Macedonski, plânge cu â, ca să nu fie discuţie), în rândul 4 lipseşte C (dar se găseşte de două ori în rândul 3, aşa cum I care lipseşte din rândul 3 se află de două ori în rândul 2), în rândurile 5 şi 6 lipseşte M; dacă este, aşadar, vorba de o cheie ‑ pasionaţii cifrelor trebuie (pot) să o găsească.
Oricum, Grigore Ventura era foarte sigur ‑ "Il n'y a pas en douter"... ‑ că textul vorbeşte de Eminescu. O fi fost el un Rică Venturiano ‑ dar i‑a descoperit parola lui Macedonski. Cum va fi procedat? Nu cumva operaţiunea de anagramare s‑a făcut în comun? De ce nu poate declara ferm Macedonski că nu e vorba de Eminescu în acest text din cauza căruia a pătimit atât? Atragem atenţia că anagramele şi şaradele erau cele mai îndrăgite jocuri de cuvinte în epocă, mai fiecare ziar întreţinând cititorii cu ele ‑ aşa cum este astăzi cazul rebusului. "Un om moralmente mort"

Lumea se obişnuieşte cu gândul că în societatea românească se află un nebun pe seama căruia se duelase cu epigrame şi condamnări la moarte civilă. "Actorii" şi‑au făcut datoria, rolul lor a fost acesta, de crainici ai bolii.

CITEZ
"Noi pornim de la premisa că raţiuni superioare de stat au cerut, la 28 iunie 1883, desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", expulzarea directorului ziarului L'Independence roumaine, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a lui Petre Grădişteanu, împreună cu ministrul de externe D. A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C. Arbore şi toate celelalte gesturi prin care axa politică a ţării a trebuit orientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi, căderea lui Eminescu din presă ni se pare iminentă. Presupunem în acest punct, că o criză a poetului, cum mai avusese în ultimele luni, "i‑a ajutat" pe prieteni să scape, decent, de el. Se poate pune însă întrebarea logică, la urma urmei, de ce nu a putut fi atras Eminescu de partea grupului de intelectuali care au lucrat pentru acest tratat secret de alianţă?"

Artizanul tratatului era, doar, P.P. Carp, încurajat şi girat, pe lângă Palat, de către Titu Maiorescu. Junimea cerea cu glas tare, încă din 1880 apropierea de lumea germană. Eminescu era, la urma urmei, de formaţie germană, lucrase chiar în diplomaţie câteva luni la Berlin. De ce a fost nevoie la 28 iunie 1883, de un asemenea tratament brutal în ceea ce‑l priveşte, de îndepărtarea din presă, de stigmatul "morţii civile", apoi de chetele cu "Mai am un singur dor" în timp ce el trăia şi le vedea, de atâtea şi atâtea tentative de a‑l îndepărta din Bucureşti? Într‑adevăr, guvernul a găsit ieşirea din impasul creat la sfârşitul lui iunie 1883: a dictat măsurile cerute de consulul Austro‑Ungariei şi de telegramele secrete de la Berlin; s‑a arătat chiar dispus să semneze pe loc celebrul tratat. Semnăturile propriuzise au fost schimbate în toamnă, cînd s‑au putut întâlni oficialităţile, dar acordul român, cerut insistent de Petre Carp de la Viena, a fost dat acum, la începutul lui iulie, după scandalurile publice abia consumate.

Care ar fi fost poziţia lui Eminescu faţă de acest tratat care orienta politica generală a Regatului Român către lumea germană?
Desigur, avem la îndemână răspunsul teoretic: opera ziaristică a poetului care veştejeşte, de la un capăt la altul şi pe un ton constant ridicat, pretenţiile Austro‑Ungariei de hegemonie în Estul şi Sud‑Estul Europei.;"paralizie generală", ca să parafrazăm diagnosticul lui Eminescu..
Să nu uităm: în vara lui 1883 nu numai Eminescu este dizlocat din sistemul presei bucureştene, dar şi Ioan Slavici. Acesta este nevoit să întemeieze, la Sibiu, la 14 aprilie 1884, ziarul Tribuna, în inima Ardealului. Ardelenii nu mai pot fi sprijiniţi în lupta lor, din Regatul României: tratatele internaţionale impun această clauză.

Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Mihai Eminescu, pătimaş apărător al Ardealului şi al ardelenilor, ar trebui completate cu elemente ţinând de biografia politică a poetului. De ce nu poate fi el alături de Petre Carp şi Junimea, în această schimbare la faţă a României?
Mai întâi, este bine de ştiut că Eminescu, ziarist la ziarul Timpul se afla, politiceşte vorbind, în adversitate faţă de Titu Maiorescu şi grupul Junimii. După alegerile din mai (subiectul din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale) gruparea junimistă trecuse de partea liberalilor lui I.C. Brătianu, consituind ceea ce un N. Dimancea a numit, într‑un discurs parlamentar, "opoziţia miluită".Maiorescu nu mai avea nimic comun cu ziarul Timpul care începe a‑l ataca violent pentru "trădare politică". Eminescu, însă, rămâne la Timpul, alături de Al. Lahovari, M. Koglniceanu, Lascăr Catargiu etc. Mai mult: el devine un conservator radical, criticând aspru aripa ce sa alipit la trunchiul liberal. Unul dintre articolele anti‑maioresciene de la Timpul îi aparţine chiar lui Eminescu, judecând după stil şi după idei (deşi ediţia academică nu‑l primeşte). De altfel, ca viziune politică, Eminescu se despărţise de Titu Maiorescu încă din 1881, în cursul unei lungi polemici de presă prilejuită de un studiu al criticului privind necesitatea ca România să urmeze o politică filogermană.

"Paternalismul" criticului faţă de poet, din lunile iulie, august, septembrie 1883 este, aşadar, motivat şi politic. Maiorescu însuşi scăpa de criticile aspre ale Timpului odată cu îndepărtarea lui Eminescu şi, mai ales, odată cu crearea "cazului Eminescu". El va proteja, de fapt, nu numai un bolnav, dar şi un adversar de idei, pare‑se, un adversar ireductibil, intratabil. Este de presupus, apoi, că nici Petre Carp, care‑l aştepta pe Eminescu bolnav la Viena şi‑l va interna la un spital vienez cu medici din anturajul dr. Kremnitz şi al lui Carol, nu s‑a putut înţelege politiceşte cu poetul după însănătoşirea acestuia. În general, artizanii acestei alianţe secrete au avut mult de luptat împotriva culturii şi spiritului public românesc, care mergea constant către inima romanică a Europei, către Franţa mai ales. Acest paradox specific românesc, spirit public romanic şi politică germană, se va rezolva abia în 1916, când ţara, împotriva tratatului secret de alianţă va intra în război împotriva Puterilor Centrale. Se ştie figura tristă a lui Titu Maiorescu şi inflexiblitatea lui Petre Carp din consiliile de coroană ale lui 1916: ei susţin puternic Puterile Centrale, cel de‑al doilea motivând, fără echivoc, că nu poate călca un tratat pe care el însuşi l‑a semnat. Puţină "politichie" nu strică pentru cine vrea să înţeleagă destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure în sec. al XIX‑lea, mai ales când erau secrete. Iată, apoi, paradoxul în care s‑a aflat o persoană marcantă a politicii româneşti, Petre Carp. După ce termină semnarea acestei alianţe, el, conservator, trebuie să fie mereu ţinut în guvernele liberale: este al treilea bărbat (după I.C. Brătianu şi Carol I) care cunoaşte litera aşternută pe hârtie. Situaţia devine "jenantă" spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. În timp ce Lascăr Catargiu declară în Parlament: "Noi nu putem urma decât o politică de neutralitate, adică să fim bine cu toate puterile, căci suntem o ţară mică, o ţară agricolă", în timp ce Al. Lahovari întăreşte această declaraţie, în timp ce tânărul, încă, Tache Ionescu o întăreşte de asemenea, Petre Carp tace în scaun: tratatul fusese semnat şi se va reînnoi. O declaraţie a regelui către A. Goluchovski, reprezentantul Austro‑Ungariei, sună de‑a dreptul tenebros: suveranul are intenţia chiar să‑l arunce peste bord pe bătrânul Lascăr Catargiu, dacă se va opune în continuare literei semnate. Dacă şeful unui partid dintre cele mai puternice, dacă bătrânul Lascăr Catargiu, a cărei personalitate era atât de puternică, riscă "aruncarea peste bord", avem temeiuri să credem că politica mare a ţării nu se putea împiedica în poetul şi ziaristul Eminescu! Culmea este alta, însă: când Al. Lahovari va deveni ministru de externe şi va afla de acest tratat secret, îl va accepta fără mari probleme. La fel, Tache Ionescu şi cam toţi cei care au văzut, în seiful secret pe lângă care trebuiau să treacă spre funcţii, dosarul respectiv. Aceasta repune în drepturi întrebarea noastră: oare Eminescu, dacă‑l cunoştea (în linii mari, desigur; nu se pune problema să‑i fi fost arătat!), oare nu‑i înţelegea necesitatea? Oricât de grav, de imperativ era momentul, oamenii responsabili l‑au înţeles. O va spune într‑un discurs care a făcut epocă, Tache Ionescu, atunci când va defini "politica instinctului naţional": "Afirm cu cea mai mare siguranţă că nu e om politic, nu e partid, nu e parlament, nu e nimeni care să poată duce România pe cărarea pe care voieşte să o ducă dl. Carp şi dl. Stere. Noi nu am fost un stat de Don Quijoţi, dar nici un stat de inconştienţi; de la descălecatul de stat cu harta Daciei traiane, cu numărătoarea ţărilor române stăpânite de alţii, până la omul politic, toţi, chiar în ziua în care iscăleau un tratat care ne leagă cu Austria, în sufletul lor sta scris cu litere de foc: "Ardealul şi unitatea naţională". Toţi gândeau că situaţia nu e decât un provizorat, că va dura cât vor dura împrejurările europene ce împiedicau unirea neamului".

Ar fi fost Eminescu un "Don Quijote" care "s‑ar fi pus cu ţara în beţe", adică n‑ar fi înţeles aceasată "situaţie de provizorat"? Al. Lahovari a înţeles‑o, Lascăr Catargiu la fel, Tache Ionescu, iată‑i poziţia. În cazul poetului s‑a preferat, însă, îndepărtarea şi încarcerarea în mit. Un mit mut, care nu poate să vorbească ori se exprimă altfel decât prin vorbe.

UN MIT CARE VA DEVENI NATIONAL ....MITUL IN SINE ESTE PURTATOR DE ADEVAR,IAR ADEVARUL IESE PANA LA URMA LA IVEALA... CUM IESE EL(ADEVARUL) LA SUPRAFATA ... CU MIT CU TOT ,ORI INDEPARTANDU-L?...PUTEM NOI AFIRMA CA MITUL IN SINE NU ESTE ADEVAR?...POATE CONTINE ADEVAR CEVA NEADEVARAT,MINCIUNA, IN SPETA?????

Ca să revenim la actul cifrat din 12 iunie 1889, câteva consideraţii se impun. Acest text a fost editat prima oară de către Radu D. Rosetti în Adevărul literar şi artistic din 27 septembrie 1922, şi sunt demne de atenţie observaţiile acestuia, omise de biografii lui Eminescu. Le redăm:
"Un funcţionar de la Secţia a 2‑a a Tribunalului Ilfov, aşezând arhiva, a dat peste un dosar care va interesa, desigur, pe biografii lui Eminescu, într‑un mod deosebit. E vorba de dosarul punerii sub interdicţie a marelui poet, cu numărul 645 din 1889, în care se găseşte răspunsul la interogatoriu al acestuia, precum şi raportul medico‑legal al specialiştilor numiţi de Parchetul de Ilfov să‑l ancheteze. Dându‑ne seama de discreţia cu care trebuie tratată chestiunea şi eliminând tot ce ar putea să atingă dureros pe admiratorii genialului inspirat, dăm în vileag numai ce credem de cuviinţă, lăsând altora sarcina delicată de a completa studiul medical şi psihiatric al figurii marelui dispărut, cu noile acte puse la dispoziţie. "
Se ştie că Mihai Eminescu lovit, în iunie 1883 de "nemiloasa fatalitate ereditară" cum o numeşte Maiorescu în prefaţa "Poeziilor" publicate în 1890 în editura Socec, a fost internat în diferite sanatorii, atât în ţară cât şi în străinătate, şi între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l‑au internat din nou în spitalul din Bucureşti.

Intre 1884‑1889 poetul era vindecat, dar, din când în când, mai mergea pe la spitale. Biografiile moderne instituiesc modelul tiranic după care "nebunia" şi‑a aşternut definitiv umbra după primul atac, cel din iunie 1883, până la moarte, iar în intervalul 1884‑1889 poetul n‑a mai creat nimic etc. "Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi‑a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în cer" (vor fi publicate în "Fântâna Blandusiei"), ori discută cu un relativism suspect poezia "De ce nu‑mi vii..." trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamţ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare şi apărută în februarie.

Cei care l‑au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai‑iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativităţii" cade dintr‑un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într‑adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", aceştia sunt pacienţi care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis etc.
O spune Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului trecut (vom vedea că tot acolo era sediul "Societăţii Carpaţii"). Bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a‑şi aduce aminte: "Şi mi‑au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat". Aşadar, lada cu manuscrise pe care Maiorescu o luase de la Chibici Râmneanu în 1884 avea... dublură. Pe drept se întreabă Chendi: "De la 1884, însă, când s‑a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţii lui, el a mai muncit mult. Unde sunt manuscrisele lui din acel interval?"

Lipsa lor este presupusă prin logica argumentaţiei care vrea să instituie modelul unui Eminescu total inactiv ori inapt pentru creaţie, după 1883.

Interogatoriul este, aşadar, luat DE CATRE judecătorul Brusan (celebrul Metru Ghiţă) (scris, "calculat" pentru cifrare) de un "Metru", adică "Maître", adică "maistru" (grad francmasonic), mai mult chiar: celebru. Radu D. Rosetti, cel care va fi atât de greu încolţit la un moment dat de polemici şi de presă, atenţionează cum poate asupra secretelor pe care le dezvăluie. Urmează documentul pe care l‑am prezentat şi noi, după care, încheierea: "în ziua de 19 iunie 1889, adică 7 zile după luarea interogatoriului, punerea sub interdicţie a lui Mihai Eminescu fiind la ordinea zilei, tribunalul, , dispune încheierea dosarului şi tragedia e sfârşită".

Textul‑parolă din 12 iunie 1889, se află în biografia dedicată de George Călinescu poetului, dar este fragmentat, astfel că nu atrage atenţia cifratorului: în locul întrebării a patra ("Cine este Petrea Poenaru care te‑a lovit?") biograful parafrazează: "Întrebat cine este atentatorul, declară". Nu este prima oară când George Călinescu citează fragmentar acte şi documente privitoare la Mihai Eminescu; dimpotrivă, aceasta este metoda de lucru, putem zice, a biografiei sale. La modul general, se poate afirma că istoricul literar a parcurs întreaga bibliografie, şi‑a format o părere despre subiect, după care înfăţişează cititorului această părere/impresie argumentându‑şi‑o cu piesele care i se par necesare. Este metoda de lucru a oricărui biograf ancorat în pozitivism: el va scurta imensităţile materialului documentar, reţinând esenţialul, sintetizând.
În ceea ce‑l priveşte pe Eminescu, biografiile care i s‑au dedicat au tocmai acest specific: curg din sinteză în sinteză, toţi autorii, fără excepţii semnificative, au "impresia" că deţin adevărul ultim şi încearcă să îl desfăşoare în cuvinte cât mai simple, să fie cât mai convingători. Nu s‑au creat, încă, acele "complexe" eminesciene, nu s‑a studiat, de pildă, momentul cutare din viaţa lui Eminescu din unghiuri diferite ori complementare, nu fac obiectul unei cercetări multiple nici măcar momentele de răscruce din viaţa poetului.

sa citam din Eminescu:

"Suntem zapaciti, nu mai stim ce voim, ce sa facem, ce sa primim, ce sa respingem, în cine sa ne încredem; nu ne mai întelegem si nu ne mai auzim unii pe altii: ne trebuie o idee care sa ne limpezeasca toate capetele si care sa ne împreune pe toti la lucru (...) De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati; ei nu stiu nimic si vor sa va învete copiii si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si vor sa va economiseasca pe voi toti."

De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu articolele jurnalistice ale lui Eminescu, dat fiind faptul ca Eminescu fusese mult mai activ în acest plan? de ce a scos volumul de Poesii într-o editie de exceptie în care sunt publicate 64 de poezii ??(doamne ...iara a aparut numarul ala 64...)

Iar în tot acest timp poetul-nu-numai-poet asista neputincios, desi uneori reactiona cu disperare, la trunchierea operei sale artistice. Sunt situatii în care sparge vitrinele unei librarii si arunca în noroi cartile ce contin propriile poezii ca un ultim semn de protest fata de nedreptatea la care trebuia sa asiste. Poate ar trebui sa amintim ca în tot acest complot pentru a-l reduce la tacere pe cel ce zadarnicea planurile politice, a fost acuzat inclusiv de faptul ca acosta femeile pe strada.

Deci, cum judecam aceste coincidenţe? Au fost doar simple coincidenţe sau chiar a fost încă unul din numeroasele cazuri de asasinat care au schimbat faţa lumii noastre ?????

Scris de Continut sponsorizat