Poezia , hrana pentru suflet

Nobilul viciu

Adrian Paunescu


Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.


Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.


O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.


Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.


Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.


Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.


Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.


E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.


E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.


Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.


Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.


Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.


De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.

As vrea să fiu copac

Si-as vrea să cresc langa fereastra ta.

Te-as auzi,

Si-n voie te-as privi intreaga zi

M-as apuca si iarna să-nfloresc,

Ca să te bucuri!

Pasarile cele mai mandre-ar face cuib pe creanga mea,

Iar noptile mi-ar da cercei de stele

Pe care, ca pe frunze ti le-as da.

Prin geamul larg deschis, de-atatea ori

M-as apleca usoara să-ti sarut

Când parul ce pe frunte ti-a cazut,

Când buzele cu buze moi de flori

Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere

Si foi de aur rosu prin odaie

Cu-a ramurilor tanara putere

Ti-as apara obloanele de ploaie.

Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara

De primavara, când va fi si luna

Va trece prin gradina o zana buna,

Facandu-mă femeie să fiu iara.

Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz

Genunchiul ud de frunze si pământ,

Cu roua si cu luna pe obraz,

Eu ti-as sari în casa si senina,

Uitind de-atata vreme să vorbesc,

Cu cate-un cuib în fiecare mana,

As incepe

să

zambesc.
(Vis vegetal, Magda Isanos)

UIte un barbat care stie ce spune !!!



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Singurul lucru care contează




femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas...
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...


femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei


fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii


o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux


femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti


femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor

Si tot Adrian Paunescu .....bine le mai zice domnul asta !!!


Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.

Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?

Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?

Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.

Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.

Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.

Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.

Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.

Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.

Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.

Pentru tine,iubire

Am mers in targ si-am cumparat
Pasari din zarile senine
Iubire pentru tine
Am mers in targ si-am cumparat
Brate de flori de soare pline
Iubire pentru tine
Am mers in targ si-am cumparat
Lanturi solide lanturi grele
Ca sa te leg ,iubire
In targul de sclavi am mers apoi
Am pus anunturi in feresti
Te-am cautat
Nu te-am gasit
Iubire,unde esti?

(Jacques Prevert)

si tot el...


Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.


Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.


Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.


Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.


Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.


Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)


Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.


E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!


E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.


Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:


Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.


Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...


Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.


E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.


E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!


Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Culesul Roadelor

(Rabindranat Tagore)

In suvoiul ingust al anilor mei pe pamant ma agat de trupul meu,aceasta pluta vie.
O parasesc cand trecerea s-a sfarsit.
Iar apoi?
Nu stiu daca acolo lumina e aceeasi si daca intunericul e acelasi acolo.
Cel nepatruns e vesnica libertate.
El e fara mila in iubirea lui.

El sfarama scoica si scoate la iveala margaritarul ce zace mut in temnita intunericului.
Sarmana inima,tu stai pe ganduri si plangi zilele au trecut!
Bucura-te,caci mai vin zile!
Pelerinule ceasul suna!
E vremea sa alegi raspantia!
Fata lui se va dezvalui din nou si inca o data va veti intalni.

Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
......................
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

RECULEGERE



De cate ori , Stapane , te-am rugat
Sa-mi risipesti tot Harul ce mi-ai dat ,
Sa-mi seci din ochi eterna-nlacrimare ,
Sa-mi smulgi din suflet orice framantare
Si sa ma lasi infranta pe carare !

De cate ori , Stapane , te-am rugat !

Tu n-ai voit si m-ai lasat sa gem
In razvratirea dureroasa-a vietii ,
Pana s-a stins lumina diminetii ,
Pana si-au nins toti anii grei nametii ,
Pe sufletu-mi , mereu dezacordat...

Tu n-ai voit si m-ai lasat sa gem !...
Tarziu am talmacit si vrerea ta ,
Intelegand din lacrimile mele
Ca ai menit un rost si pentru ele ,
Ca dintr-un sir de fragede margele
Sa se prefaca-n lant de strofe grele ,

Si-am implinit , Stapane , voia ta !...

Agatha Vasiliu Bacovia

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

noiembrie in 2 te-a ranit grav trecerea dar eu nu vad nimic, ploaia imi intra in ochi si lumina... atata lumina in jurul nostru.. abia atunci cand imi ascund ca de obicei fruntea la pieptil tau acolo unde pare a fi un caus facut dinadins pentru mine acolo unde miroase cumva neinteles a cea mai profunda intimitate abia atunci vad... ploua si prin hainele ude acelasi parfum al caldurii interioare calatoreste ca o nava spatiala inefabila, uluitoare prin lumea banala din jur.. da, niciodata, DAR ABSOLUT NICIODATA nu voi gresi locul asemeni pasarii obosite imbratisand cuibul

Il ador pe Minulescu ....



Cu toamna în odaie

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...